Ezitantul

În patru zeci de ani de stat la oi,

Uitat-am, Doamne, graiul omenesc,

De ce îmi ceri să mă întorc ‘napoi,

Când știi prea bine cât de greu vorbesc? 

Am învățat, ce-i drept, ce e răbdarea, 

Și cum să-l îngrijesc pe cel rănit, 

Să caut să aduc n-apoi în turmă

Pe mielul care-n spini s-a rătăcit.

Dar nu-înțeleg deloc la ce m-ajută,

Când mă voi întâlni cu faraon,

Căci el nicicând n-ar vrea s-audă, 

C-ar exista, în univers, alt Domn. 

Căci știi prea bine despre mine,

Cât mi-am dorit în tinerețe,

Să lupt pentru a le fi mai bine,

Ce sa mai fac la bătrânețe? 

Caci  m-au trădat chiar ei atuncea, 

Și așa, ajuns-am eu la stână, 

De ce-aș mai vrea să merg acuma, 

Să risc chiar ei să mă răpună?

Poate că nu m-or recunoaște,

Căci anii m-au îmbătrânit, 

Cât despre Tine, mă-ntreb, Doamne, 

Dacă cei mici au auzit. 

Mai știu ei, oare, cum Te cheamă?

Mai știu ei că Tu ești real?

Sau cred că ești o povestire, 

Cu străbunicul Avraam.

Așa că, oare, nu-i mai bine

Pe altul, Doamne, să trimiți? 

Decât să-i faci pe-ai mei să creadă 

Că Moise și-a ieșit din minți. 

.................................................. 

Poate că tu, la fel ca Moise, 

Găsești o mie de motive, 

Să nu mergi astăzi  în lucrare, 

Că slujba nu e pentru tine. 

Dar, astăzi, de Cristos te cheamă, 

Și vrea să îți ofere jugul, 

Nu mai privi ‘napoi spre casă, 

Ci trage mai cu râvnă plugul. 

Ca-n ziua cea minunată, 

Când față-n față-L vei vedea, 

Să-ți spună: slugă credincioasă,

Astăzi răsplata e a ta.